oameni harnici
08 Mar 2011 Scrie un comentariu
in Uncategorized Etichete:enjoy life, Prieteni, reciclare, Zile de munca
Ma bucura tare mult cand descopar cate-un prieten care s-a apucat de ceva ce ii place, si o face bine. La capitolul asta, azi, despre doi (de) Radu.
Radu “Rhadoo” se ocupa zilele astea de cea mai buna cafea din Bucuresti: cafeaua de la Papa Jacques. Dupa vreo cinci ani in care n-am baut cafea, el m-a corupt, cu aromele lui, sa reincep sa beau cand si cand, cate-o ceasca aburinda, neagra si buna ca pacatul. Eu m-am delectat cu o portie (doua, trei, patru…) provenita de la “La Perla”, din Guatemala. Despre cafeaua asta am citit si niste lucruri foarte interesante – cum ar fi ca i se spune “Cafeaua pacii”, pentru ca la sfarsitul razboiului civil dintre 1960 si 1966 fermierii au muncit foarte mult pentru a-i reintegra pe cei afectati de violente si familiile de refugiati care au fugit din tara pentru a se salva. Istoria spune ca “Ferma “La Perla” a oferit slujbe, a reconstruit sate intregi, a promovat campanii de sanatate si vaccinari si a ajutat la repatrierea multora dintre aceia a caror vieti au fost distruse de razboi.”, iar cafeaua lor a primit trofeul “Ceasca Excelentei” in 2006.
Si asta e doar una dintre cafelele si povestile pe care le are Papa Jacques in sac! Alte arome si istorii indepartate – ba chiar si cafea fara cofeina – la ei pe site. Ori pe profilul de facebook, linkuit adineauri.
Radu Nomadul, sau Radu-of-many-talents, s-a apucat serios de reconditionat biciclete gracile si ochioase. Se pot admira si comanda la NomadStudio. Sunt frumoase si unice prin tot felul de detalii mai mult sau mai putin vizibile: un maner din lemn, o combinatie de culori care-ti fura ochiul, pinion fix si alte lucruri pe care specialistii se pricep mai bine sa le descrie.
De vizitat si contul de facebook al NomadStudio, pentru noutati si, vorba cantecului, ‘informatii suplimentare’. Sau doar pentru clatit ochii, asta nu face rau nimanui.
Fotografiile au fost imprumutate de pe site-urile ‘citate’, iar drepturile le apartin autorilor in intregime.
descoperire
31 Ian 2011 Un comentariu
in Uncategorized Etichete:bucurii, enjoy life
Taman cand incepeam sa ma consolez cu gandul ca, gata, blogurile nu mai au nimic de oferit, L-am descoperit. Blog mustind de viata si de traditie, cu vorbe frumoase si imagini autentice, mereu surprinzator prin echilibrul intre modern si traditional, intre regional si universal, intre umor si seriozitate. Decebaluirea.
La rece, despre Let’s Do It Romania
28 Sep 2010 Scrie un comentariu
in Uncategorized Etichete:comunitate, ecologie, Prieteni, reciclare
Sâmbătă am fost la strâns gunoaie. Am făcut echipă cu trei băieţi inimoşi, ne-am luat mănuşi şi saci de la un supermarket, ne-am trezit dimineaţă şi ne-am dus. Am mai luat un rând de saci de la organizatori, unde am avut norocul să găsim şi măşti, am urcat în maşină şi ne-am dus în pădurea Cernica, aproape de locul unde centura Bucureştilor traversează lacul, zonă necartată oficial. Ne-am afundat în pădure vreo 300 de metri – ştiam locul pentru că sunt cărări frumoase pentru bicicletă pe-acolo. Şi ne-am pus pe treabă.
Eu una m-am dus deşi ştiam ca: sunt prea multe gunoaie şi prea puţini voluntari înscrişi ca să le strângă pe toate. Mai ales că destui dintre participanţii la acţiune o făceau pentru că “e cool”, pentru că dă bine şi e un motiv ulterior de laudă. Adică cei care au strâns 4 PET-uri în 3 ore şi apoi s-au declarat obosiţi. M-am dus deşi mai fusesem la acţiuni de “ecologizare” şi ştiam la ce să mă aştept, gunoaiele scârboase, posibilele pericole biologice, febra musculară de după. M-am dus ştiind că e destul de posibil ca gunoaiele să reapară, ca picnicarii şi nepăsătorii nici să nu observe că acolo e curat şi să-şi arunce deşeurile fără nici o remuşcare. Ca o parte din munca mea o să fie în zadar. Dar nu toată.
M-am dus pentru că ştiam că va exista o maşină care să strângă sacii cu gunoi adunaţi. Pentru că aveam ocazia să fac dintr-o bucăţică de pădure un loc mai prietenos data viitoare când o să trec pe-acolo. Pentru ideea de a face parte, pentru scurt timp, dintr-o comunitate de oameni “de bine”. Pentru ca ideea de bază a proiectului mi s-a părut lăudabilă. Pentru că-mi place să mă mişc, şi-mi place în aer liber, pe cât posibil în afara oraşului. Şi pentru că, înainte să mă gândesc la implicare socială, sunt egoistă: vreau să mă simt bine în locurile prin care trec. Şi vreau să mă simt confortabil cu mine, iar dacă pentru asta trebuie să strâng uneori gunoaiele altora… cred ca rezultatul merită efortul.
Şi pentru că gunoaiele arată urât. Până la aspectul ecologic, există cel estetic: pur şi simplu, imaginea plasticelor şi dozelor de aluminiu aruncate în iarbă îmi zgârie ochiul. Uneori şi nasul, dacă-s deşeuri organice. Sigur, e şi factorul ecologic. Dar natura îşi reia, de cele mai multe ori, spaţiul în stăpânire. Am gasit o mulţime de gunoaie ascunse bine sub un covor de iederă. Iar dacă e să vorbim de ecologie, trebuie să vorbim şi despre colectarea selectivă. Şi-o să-mi aduc iar aminte cum m-a durut inima că, deşi am adunat majoritatea deşeurilor de sticlă separat, sacii ăia au intrat în acelaşi compactor de gunoaie şi au ajuns tot la Glina. Atâta sticla care putea fi reciclată! Data viitoare…
Ziceam că am fost la adunat gunoaie. Nici prima, nici ultima oară. Iar băieţii din echipa mea au fost atât de generoşi că s-au oferit să lucreze peste program, aşa că vreo 3 ore s-au ocupat cu adunatul sacilor de pe marginea drumului şi zvârlirea lor în maşina de gunoi. Oameni cu o tonă de bun simţ, care n-au făcut asta ca sa le recunoască cineva vreun merit sau să-i dea la televizor, ci pur şi simplu pentru conştiinţa şi responsabilitatea lucrului bine făcut. Aşa că am terminat ziua obosiţi, dar mulţumiţi. Am inventariat neajunsurile organizării, i-am criticat pe voluntarii mai puţin entuziaşti, am vorbit despre cât de durabile vor fi rezultatele muncii noastre… dar ne-am simţit bine. Am mai face-o încă o dată, chiar de mai multe ori, dacă am avea ocazia. Pentru că mai e nevoie. Iar eu… eu mai vreau echipe de-astea. Raţionale şi muncitoare.
Ah, mai am un cui. Pentru cei care-au stat pe margine şi au arătat cu degetul defectele proiectului, sau ale organizării. Le-aş replica: dacă o iniţiativă de genul ăsta e folosită de unii ca să adune capital de popularitate, asta înseamnă automat că proiectul ăla e lucrul dracului, şi nu vrem să ştim nimic despre el? Asta n-ar însemna că nu ne mai implicăm în nimic, niciodată, ca să nu promovăm, indirect, oameni pe care-i dispreţuim? Şi aş mai întreba: ce ai făcut tu important şi total dezinteresat în viaţa asta? Arată-mi un proiect condus de tine căruia să nu-i poţi aduce nici o critică, pentru care n-ai făcut nici un compromis. E uşor să cârcoteşti de pe margine. E mai greu să-ţi ridici fundul de pe scaun şi să faci ceva, cât de mic.
Musaca. Si chec cu banane
28 Sep 2010 Un comentariu
in Uncategorized Etichete:culinar, enjoy life, micile mari bucurii...
Îmi era poftă de musaca de ceva vreme. Şi la OK, de unde-mi cumpăr mâncare la prânz de obicei, nu mai aduseseră de mult. Aşa că am hotărât că cel mai sigur e să-mi fac. Şi deşi până duminică majoritatea reţetelor de musaca mă descurajaseră, mi se păruseră complicate şi de durată, mi-am luat inima-n dinţi şi răbdarea la purtător, şi m-am pus pe treabă.
Am folosit următoarele: cam jumătate de kilogram de carne tocată de vită – slabă – , vreo patru cartofi mărişori, două cepe mijlocii, o legătură de pătrunjel şi una de mărar, o conservă cu suc de roşii şi roşii tăiate cubuleţe, 3 ouă (ar fi mers 4, pe cuvânt), sare şi piper, un pic de ulei de măsline… aaa, să nu uit, şi două vinete mici! şi două roşii.
Mai întâi am pus cartofii la fiert. Şi i-am fiert în coajă, până când au fost făcuţi cam pe trei sferturi. Am zis că restul de un sfert se vor pătrunde în cuptor. Între timp am tăiat vinetele in rondele (fără să le curăţ coaja) şi am presărat sare pe deasupra. După ce au început să “transpire” am luat fiecare rondea, am şters-o cu un şervet de hârtie şi am călit-o puţin în ulei de măsline. Nu le-am lăsat să se prăjească de-a binelea sau să absoarbă ulei, doar le-am trecut, pentru scurt timp, prin uleiul încins. Apoi am pus rondelele de vânătă pe-o farfurie, am curăţat cartofii şi i-am tăiat şi pe ei în rondele, şi le-am dat pe toate deoparte. (grosimea feliilor a fost cam cât grosimea unui deget mic 
).
Am pus în tigaie un pic de ulei de măsline şi am călit în el două cepe, tăiate mărunt. Cand au început să arate translucide – adică relativ repede – am adăugat carnea tocată. Am amestecat bine, am sărat şi am piperat. Când carnea a început să se pătrundă, am adăugat legătura de mărar şi pe cea de pătrunjel, tocate bine. Am mai amestecat şi am lăsat totul să morcotească la foc mic, sub capac, pe care l-am ridicat din când în când ca să mai amestec. Când carnea a început să arate făcută (îmi place carnea de vită că, dacă n-o laşi prea mult pe foc, rămâne deschisă la culoare) am oprit focul şi am adăugat un ou crud, pe care-l bătusem cu o furculiţă. (cred că mergeau două ouă la cele vreo 500 de grame de carne, dar a fost bine şi aşa).
Am scos apoi tava – în cazul meu, un vas de Jena dreptunghiular. Am uns-o (pe ea, tava. Sau l-am uns pe el, vasul) cu ulei de masline. Am pus pe fun un strat de felii de cartof şi vânătă – intercalate, adică a fost un singur strat, dar cu rondele de mai multe feluri. Deasupra am întins carnea tocata, într-un strat cât mai uniform. Deasupra am pus un strat de rondele de vânătă, iar deasupra lor încă un strat de felii de cartof. Când am făcut straturile astea m-am străduit să las loc cât mai puţin între felii. Şi, bineînţeles, dacă aveam mai multă carne şi o tavă mai mare, aş mai fi despărţit carnea cu încă un strat de cartof sau vânătă sau şi una şi alta.
După ce am terminat cu tot aranjamentul ăsta, am bătut două ouă cu sucul de roşii din conservă. L-am bătut bine bine şi l-am turnat deasupra, încercând să fac în aşa fel încât lichidul să cuprindă tot, sau cât mai mult din conţinutul tăvii. Sau măcar din partea de deasupra. Am băgat tava lam cuptor şi am lăsat-o acolo vreo 50 de minute, la foc potrivit. (pentru cuptorul meu, care are gradaţii de la 1 la 8, asta a însemnat cam la 5). Mai e un lucru pe care nu l-am făcut, şi cred că ar fi trebuit să-l fac: în ultimele 10 minute să acopăr tava cu un capac, ca să se facă moi până-n mijloc şi feliile de cartof de deasupra. Dar a fost bun şi-aşa.
A ieşit tare bună. S-a mâncat repede, cu iaurt şi cu poftă. A primit şi complimente. Ced c-o să repet figura, curând. Cât încă mai sunt vinete.
Ca să închei masa într-o notă dulce, am avut şi desert. Un chec cu banane – sau banana bread – făcut după o reţetă pe care am citit-o mai întâi la
mazilique. De data asta am estimat cantităţile ochiometric, pentru două checuri mici, şi se pare că le-am nimerit numa’ bine. Aş menţiona doar că făina a fost cam trei sferturi albă şi un sfert integrală (am mai încercat, mai demult, doar cu făină integrală, şi a rămas cam lipicios), zahărul a fost jumătate alb jumătate brun, şi în loc de o linguriţă de bicarbonat am pus trei linguriţe de praf de copt, că doar d’ăsta aveam prin casă.
A ieşit buuuun, dulce şi aromat.
Poftă bună! şi cine-o găti ca mine, ca mine să se bucure de masă.
in vacanta te duci la concert la u2 si mai stergi praful de pe blog
13 Sep 2010 Scrie un comentariu
in Uncategorized Etichete:oras, stambul, vacanta
Acum doi ani, daca mi-ar fi spus cineva c-o sa ajung iar la Istanbul, asa curand, n-as fi crezut. Dar s-au aliniat niste stele, niste bilete si niste harti, incat sa mai castig niste experiente taguite cu “constantinopole”.
N-am putut sa merg pe firul muzicii si sa ajung si la Trilok Gurtu si Misia, la Timisoara. Eh, nu poti sa le ai pe toate. Nu pe toate-odata, in orice caz.
Intens
30 Iun 2010 Scrie un comentariu
in Uncategorized Etichete:bucurii, enjoy life
Tocmai cand ma gandeam ca m-am facut o acritura pe care n-o mai entuziasmeaza prea multe, mi s-a intamplat un weekend foarte misto, doua zile care m-au incarcat cu energie si mi-au dat genul ala de stare de bine care dureaza.
Imi place nespus cand prognoza meteo e gresita. Asa cum a fost sambata trecuta, in 2 mai, cand trebuia sa ne ploua la Triatlonul Fara Asfalt, dar in loc de asta am primit un soare moale, filtrat de nori, cit sa nu ne pirlim. Mi-a placut la triatlon, in ciuda balbelor organizatorice si a ritmului de melc in care m-am miscat. Am terminat in mai putin de 4 ore, tarandu-ma jalnic la inot si recuperand neasteptat la bicicleta, pe un traseu dobrogean foarte fain. Am vazut copacei pufosi, popandai, broaste testoase, ciulini de toate formele, anunturi imobiliare originale – “Intrati si vedeti” – , am adulmecat o padure improbabila de conifere si chiar un tei ratacit. M-am inviorat pe la jumate, anticipand ca voi termina, si am zburdat pe dealuri spre Limanu, uitandu-ma la vitezometrul care sarea de 40km/h, cu o voce razboinica in cap care jubila “I am a dust devil”. Frumos. Mi-a fost drag de atletii bine antrenati de la tura lunga care, atunci cand treceau pe langa cate un amarit ca mine, spuneau incurajator “Hai ca poti, inca putin, da-i bataie! Hai, fata, hai!”. Mi-a picat tare bine. M-am bucurat apoi de niste vin rosu, de marea colorata ca o catifea, de un cerc in flacari si de-o clatita cu nuca si caramel.
A doua zi, Dobroge cu serpentine si peisaj hipnotic. La capatul ei, intalnire neplanificata la Cernavoda, autostrada previzibila si spectacolul imprevizibil. Rammstein, “bunaciunile” – cum le spunea o bloggeritsa – mi-au fript neuronii generind placeeereeee. Un show care mi-a placut la fel de mult si mi-a transmis acelasi fel de energie ca si Nine Inch Nails-u’ de anu’ trecut. (Incep sa cred ca-mi trebuie asa ceva, macar o data pe an). Teatrali, subtili, pe o scena post-industriala, mai comunicativi decat ma asteptam, raspandind testosteron, scantei, confetti si spuma , Rammstein au fost o surpriza intensa si placuta si o doza de energie de buna calitate.
… care energie mi-a prins foaarte bine in cele 3 zile aglomerate. Dar despre ele nu merita sa zic mare lucru.
Vreau mai multe weekenduri d-astea in verile mele.
saramago
18 Iun 2010 Scrie un comentariu
l-am descoperit in adolescenta. l-am urmarit cu aviditate. si cred ca nu gresesc daca spun ca i-am citit toate cartile traduse la noi.
drum bun, stimate domn.
José de Sousa Saramago (November 16, 1922 – June 18, 2010)
